Istoria comunei Ploscuțeni

Istorie:
Comuna Ploscuțeni s-a format prin unirea a două sate: Ploscuțeni (comuna; zona catolică 95,96%) și Argea la sud (un sat ortodox de romi). Primele dovezi istorice referitoare la Ploscuțeni sunt din anii 340 - 353 p.Chr. (după Ammianus Marcellinus, istoric roman din sec. IV; autorul operei Istoria romana, se pare că ar fi vorba de anul 376) datorită prezenței vizigoților (goții din vest; popor germanic păgân) conduși de regele lor Atanaric (rom. ìntuneric). Acesta a dezlănțuit o persecuție împotriva confraților săi vizigoți, care îmbrățișaseră religia creștină; a poruncit să se construiască un șanț de apărare lung de peste 200 km., larg de 18 m și adânc de 3 m. (urmele se pot vedea și astăzi pe alocuri cu o continuitate susținută), de la Ploscuțeni de pe malul estic al râului Siret (actual NE Vrancei) până la Foltești (Galați) pe râul Prut (frontiera de est a României). În ciuda tuturor eforturilor depuse, au fost învinși de Atila, regele hunilor, care i-a determinat să se salveze prin fugă, peregrinând spre vest. În anul 410 au jefuit Roma (Italia, pe atunci Imperiul roman de Apus), iar mai apoi s-au stabilit în Spania. Din punct de vedere istoric, Ploscuțeni își datorează numele principelui sau viceregelui brodnic Ploskuzeny (brodnicii = populație slavă), în 1239, în urma bătăliei de pe râul Kalka (sudul Rusiei), unde rușiiau fost învinși de tătari(mongoli) în drumul lor spre vest. Înspăimântați, el, împreună cu brodnicii supraviețuitori au luat-o la fugă oprindu-se după mai multe zile, în preajma râului Siret, pe locul viitorului sat, și azi comună, căreia i-a dat, stabilindu-se aici, numele său: Ploskuzeny, mai apoi românizat în timp și devenit, în pronunția actuală: Ploscuțeni. Întrucât localitatea era înconjurată de o pădure foarte deasă, avangarda tătarilor nu i-a mai urmărit, evident din motive strategice, evitând zona la o bună distanță, cobborând mai apoi spre sudul regiunii unde au ars, la 1241, până în temelii primul sediul episcopal romano-catolic al cumanilor (populație turanică/turcică, înrudită cu mongolii) de la Odobești, pe râul Milcov (afluent al râului principal, Siret), la vest de viitoare capitală de județ, Focșani. După o perioadă alternată (între 1630 - 1810) de diferite boli, inundații, secete, incursiuni ale tătarilor și otomanilor, ale polonezilor etc. localitatea era pe punctul de a fi abandonată, datorită decimării semnificative a populației când, boierii locului, au chemat niște familii romano-catolice din Săbăoani (pe atunci județul Roman, astăzi Neamț) (115 km. spre nordul Moldovei față de Ploscuțeni) și alte sate din preajmă, pentru a repopula localitatea și pentru a lucra pământul... Lor li s-au permis niște scutiri inițiale pentru a se putea organiza. Acestora le-au urmat și alte familii care au dus la formarea actualei comunități catolice din Ploscuțeni.

Primele mențiuni cartografice se regăsesc pe hărțile armatei habsburgice și țariste din 1810, unde se menționează prezența unei biserici din lemn, înlocuită mai apoi - datorită înmulțirii populației locale - cu o alta mult mai mare către anii 1865 - 1870, tot din lemn pe locul actualei biserici, având în preajma ei și un cimitir. Câțiva ani mai apoi s-a construit o alta, la baza cimitirului vechi, actual, pe dreapta, lângă "fântâna de la cimitir", pentru a sluji în preajma noului cimitir, ale cărei cruci, cele mai vechi întâlnite fiind, aici, din perioada 1885 - 1898. Întrucât cimitirul vechi, anteriorul celui numit astfel, era pe o colină destul de înaltă, spre centrul satului de atunci, nemaifiind îngrijit de mai bine de o generație, s-a decis construirea unei noi biserici mult mai trainice (cea actuală) în 1927 (23,60 m lungime, 11,73 m lărgime și 16,90 înălțime pe poziția turnului, care a devenit și clopotniță după 1975; anterior clopotnița (construită din lemn și vopsită în verde) se afla în curtea parohiei pe stânga sensului de intrare chiar lângă trotuar) din ciment armat (până în 1990 fiind unica de acest gen din țară). Noua biserică, din mila lui Dumnezeu, a rezistat puternicelor cutremure din 1940, 1977, 1990 etc.). Biserica actuală, ultima de altfel în discuție a fost construită pe locul fostului cimitir... unde se pare că au existat și gropi comune datorate unor represalii sau, și mai ales, epidemii din perioada anterioară anului 1900, când comunitatea din motive firești a decis și schimbarea construcției vechii biserici și a cimitirului.

Prin Ploscuțeni a trecut și marele istoric botoșănean N. Iorga (1871 - 1940), în drumul său, vizitând diferitele sate ale României, consemnând aceste impresii de călătorie în volumul dedicat localităților "Moldovei". Localitatea Ploscuțeni o descrie ca fiind: "Un sat bine ținut, cu coșare împletite, cu case care se pot asămăna uneori cu casele-model din partea muntelui. Locuitorii au alt trai și altă față decât ale țăranilor noștri. Ploscuțenii, întemeiați cândva de românul Ploscuță, sunt în adevăr un sat de unguri (...). Ungurii păstrează până astăzi îmbrăcămintea lor, care nu se deosebește întru nimic de aceea a sătenilor de prin Bacău și Roman: bărbații poartă pălăria cu margeni mici și panglică roșie, femeile sunt îmbrobodite cu ștergarul ca un văl aruncat peste cozile făcute conci, sus (birjarul nostru, un băietan român, numește cu despreț "coarne" podoaba albă, învoaltă a frunții); fetele au panglici întrețesute cu părul lor bălan și flori de târg prinse în ele; cămașa largă, cu arnici roșii pe mâneci și la sân, fota neagră, dintr-o singură bucată, strânsă pe șolduri, mântuie îmbrăcămintea. Satul e catolic, deși parohul trebuie să vie tocmai din Focșani, așa încât toată slujba o face dascălul, sau n-o face nici el. După îndemnul învățătorului și notarului, locuitorii au cerut un preot statornic, amenințând altfel cu trecerea la ortodoxie. Legea singură și aici îi ține așa de deosebiți de români. Ea a păstrat desigur și limba. Sunt copii care n-o știu mai deloc pe a noastră; femeile spun că învață românește numai pentru nevoia de a se înțelege când ies din cuprinsul satului. Ei se socotesc toți unguri, numesc pe români Oláh".

Sursa: wikipedia